Sunt una cu mine...

Visele, parerile, micile nimicuri care de fapt sunt o eternitate de cuvinte, gesturi, maruntisuri adunate intr-un colt de pagina alba. Uneori simt aceste nimicuri atat de adanc incat m-am obisnuit cu ele. Sunt gandurile mele pierdute, poezii pe aripa timpului.
Nu pot sa fiu ca voi. Nu pot sa fiu indiferenta, sa trec peste versuri ca apa peste pietre. Se zice ca totusi apa le curata si incet incet devin ca noi. Intr-o zi realizeaza ca nu mai sunt patate si incep din nou. Eu stau la fiecare vers si il traiesc, o clipa, doua, treai, o mie, pana il simt. Nu pot sa fiu indiferenta, nu pot sa trec peste viata ca si cum nu exista nicio zi, sa traiesc pentru distractie, pentru idealuri prost alese si idei gresite. Si eu fac greseli. Multe. Dar eu sunt constienta de ele, uneori chiar prea tarziu.
Pot sa fac multe. Dar nu vreau sa fac multe. Vreau sa scriu, vreau sa termin scoala, liceul, facultatea si sa invat copii ce se intampla de fapt in lumea asta. Nu suport aceasta tembelizare continua a elevilor. Nu va mirati daca auziti pluralul lui "verde inchis" care, in viziunea unei profesoare de Limba si Literatura Romana este "verzi inchis" sau, vorba  profesoarei de engleza, "doua paralele care se intalnesc".
Eu nu mai tac. M-am saturat sa tac. Cineva trebuie sa schimbe ceva in lumea asta si, pana la urma, de ce n-as fi eu aia?