Încercând să ne demonstreze cât de adâncă este prăpastia dintre
realitate și vise printr-un roman cinematografic, infuzat cu variate
nuanțe de ironie, F. Scott Fitzgerald realizează portretul unei Americi
care și-a pierdut compasul moral. Dar asta nu înseamnă că avem de-a face
cu o lectură despre visul american. În fiecare dintre noi există un
James Gratz și un Jay Gatsby: omul real care vrea mai mult și-și pune
întreaga viață în slujba unui ideal, dar și omul fals care acesta devine
pentru a-l atinge, cel care urmărește himere și încearcă să recreeze un
moment din trecutul în care viața avea sens pentru el.
Deși Gatsby pare a fi personajul central, povestea îi aparține lui
Nick Carraway, cel pe care există riscul ca unii să-l treacă cu vederea,
fiind naratorul acestui roman, mai mult un personaj care observă și
analizează decât unul care se implică. Întors din la al Doilea Război
Mondial, Nick închiriază o casă în West Egg, Long Island, aflând că
vecinul său este un misterios și renumit milionar pe nume Jay Gatsby, pe
care îl descrie ca fiind un spirit romantic plin de entuziasm și cu o
nemărginită încredere în sine. Ceea ce intrigă este și felul în care
Fitzgerald îl prezintă pe Gatsby, la început indirect, doar din
zvonurile care circulă despre el, apoi, pe măsură ce povestea înaintează
și aflăm mai multe despre trecutul său, se schimbă și imaginea pe care o
atribuim acestuia. Descoperim un suflet timid, torturat și singuratic,
un bărbat care deși și-a construit o personalitate influentă, nu scapă
cu adevărat de insecuritate, va rămâne mereu băiețașul acela necăjit,
dar cu vise mari, cel care a crezut că se poate reinventa colorându-și
exteriorul. Iar dorințele sale sunt aproape un paradox, vrea să îngroape
trecutul devenind un individ care să corespundă așteptărilor femeii
iubite, dar în același timp ar vrea să repete trecutul, chiar dacă este
vorba numai de un moment anume.
Pe celălalt mal al micului golf, în mondenul Est Egg locuia verișoara
lui Nick, Daisy, împreună cu soțul său, Tom Buchanan. Aceștia erau
oameni nepăsători, de tipul celor care distrug în jurul lor lucruri şi
oameni, după care se retrag în avutuțiile lor, lasându-i pe alţii să
strângă dezastrul din urma lor. Iubirea dintre Gatsby și Daisy este din
start sortită eșecului din moment ce valorile lor au fost distorsionate
de bani sau confort, iar ei sunt genul de oameni care nu pot atinge
profunzimea fiind mereu atrași de suprafața sclipitoare a lucrurilor.
Scott și Zelda Fitzgerald au avut și ei o relație tumultoasă, astfel
că, nu întâmplător, prin intermediul cuplului Daisy-Gatsby, autorul ne
avertizează că o iubire obsesivă, idolatrizarea, deformează percepția
putând culmina cu autodistrugerea.
Celebrând lipsa de măsură și în același timp condamnând efectele ei
devastatoare, surprinzând posibilități și dezamăgiri sau natura
trecătoare a bucuriilor, romanul îmbină frumusețea lirică și realismul
brutal. Tilul este simplu, povestea scurtă și nu extraordinară
(personaje plate, lipsite de moralitate, superficiale) deoarece
complexitatea ei se clădește pe verticală, prin numeroasele straturi pe
care autorul le suprapune cu subtilitate.
Romanul este relevant chiar și acum pentru că în anumite privințe nu
s-a schimbat nimic, societatea încă mai venerează banii și pare condusă
numai de ambiția de a acumula diverse bunuri. Pe Gatsby îl admirăm
pentru faptul că visează cu o pasiune și un curaj cum rar întâlnim, dar
povestea lui poate fi deprimantă pentru cei care și-au setat ca țel o
constantă dezvoltare personală, fiindcă ne sugerează că orice ar face,
omul nu poate fi decât ceea ce este. Chiar dacă avem diferite
oportunități de a ne transcende circumstanțele curente, nu trebuie să
uităm că pe lângă puterea pe care ne-o dau visele, nu sunt lipsite de
pericol și mai ales nu putem scăpa de consecințele urmăririi lor.
The Great Gatsby
Anul aparitiei: 2013
Regizor: Baz Luhrmann
Durata: 142 min
Rating IMDB: 7,5
Anul aparitiei: 2013
Regizor: Baz Luhrmann
Durata: 142 min
Rating IMDB: 7,5
Că mi-a plăcut sau nu filmul, ori măsura în care acesta respectă
romanul lui F. Scott Fitzgerald, sunt lucruri ce nu au nici o legătură
cu calitatea acestei ecranizări. Filmul nu încearcă să recreeze cartea
sau vara anului 1922, ci mai degrabă să pună totul sub o altă lumină,
să scoată în evidență anumite aspecte: consumul ostentativ și erodarea
spiritului uman la care acesta duce în mod inevitabil, felul în care
noi, ca societate, suntem dominați de dorința de a avea ambiție, de a ne
realiza, uitând că doar atât nu e suficient pentru a fi fericiți,
fiindcă „Achievement without appreciation makes you ambitious but
miserable. Appreciation without achievement makes you unambitious but
happy."
Adaptarea romanului este exact așa cum te aștepti de la cel care a
realizat Moulin Rouge, zgomotoasă și bombastică. Baz Luhrmann este cu
adevărat un vizonar, dar unul care se concentrează mai mult pe culoare,
scoțând astfel în prim-plan extravaganța lumii lui Gatsby, în timp ce
mișcările rapide ale camerei surprind isteria de la începutul anilor
‘20. Văzând filmul ai putea crede că Luhrmann l-a făcut având în minte o
replică de-a lui Oscar Wilde: „Nothing succeeds like excess”.
Mulți consideră că nu era necesară folosirea efectelor 3D, deși e
limpede că acest lucru pune mai bine în evidență grandoarea a ceea ce
numim the Jazz Age, iluziile și orbirea personajelor sau distorsiunea
realității lor, concentrând zoom-ul pe ochii acestora, asupra a tot
felul de detalii microscopice revelatoare. Muzica aleasă poate fi un
aspect șocant pentru unii, Jay-Z și Gatsby nu par inițial o combinație
bună, deși este un anacronism, și încă unul destul de inteligent, creând
rezonanță între trecut și prezent. Ar mai fi de reproșat și limbajul
artificial, cu unele construcții nepotrivite, dar nici acest lucru nu
este întâmplător, ci menit să ne amintească de faptul că povestea e
narată de Nick Carraway. Cât de mult ne putem încrede în cuvintele
acestuia știind că ajunsese dependent de alcool, aflându-se acum într-o
clinică de recuperare și scriind despre Gatsby ca terapie? Filmul abundă
în astfel de subtilități deghizate în defecte.
Iar dacă nu respectă întocmai romanul e poate și pentru că ceea ce a
creat Luhrmann este acel Gatsby din prima versiunea a romanului. Pentru a
putea justifica această neconcordanță dintre elementele moderne
folosite de Baz și caracteristicile anilor ’20, ar trebui să ne amintim
că povestea lui Jay Gatsby este cea care i-a atras lui Scott Fitzgerald
eticheta de ultramodernist. Ceea ce face Baz Luhrmann este să recreeze
această dimensiune.
În timp ce Gatsby nu e punctul forte al romanului, cu siguranță
interpretat de DiCaprio este punctul forte al filmului. Iar faptul că
Leo și Tobey sunt prieteni și în realitate este un plus de
verosimilitate pentru relația din film dintre Gatsby și Nick. Singurul
lucru ce-i lipsește versiunii lui Luhrmann este acel sentiment de
melancolie care inundă paginile cărții. În film totul este atât de
superficial și caricatural încât nu reușești să empatizezi prea mult cu
personajele.
Iar la final, cred că nici măcar nu are importanță dacă e bun sau nu
filmul, din partea mea are toată considerația pentru simplul fapt că-l
readuce în atenția cititorilor pe F. Scott Fitzgerald și cu siguranță îi
va determina pe mulți să citească și romanul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu